Centrul de Informare si Promovare Turistica Ghimbav

Orasul Ghimbav - Atestare documentara

Legenda populară spune că primii întemeietori ai localităţii au format o aşezare la “Câmpșor” pe locul actualului aerodrom. Ulterior aceasta s-a mutat pe malul râului Ghimbășel, primind numele de “Satul de pe lângă sălcii”. Aşa se explică denumirea germană a Ghimbavului şi anume Weidenbach (râul cu sălcii). La fel ca în cazul celor mai multe localităţi din Ţara Bârsei, Cavalerii Teutoni, sosiţi în anul 1211 aici, stau la originea aşezării actuale. Ghimbavul a fost menţionat pentru prima dată în anul 1342, an în care probabil a fost fondat de colonişti germani. Multe secole la rând, locuitorii au fost în mare parte saşi. La venirea în sat, saşii primeau pământ pentru casă şi grădină, restul pământului fiind împărţit în mod egal, păstrându-se organizarea specifică obştilor săteşti. Saşii au convieţuit cu românii care se aflau în sat la venirea lor şi care le lucrau pământurile. Influenţele săseşti se simţ şi astăzi în actualul oraş. Se păstrează încă structura cu mai multe străzi largi, paralele, de-a lungul unui curs de apă, model tipic săsesc. Ghimbavul era tranzitat de Drumul Saşilor, care făcea legătura între Ţara Bârsei şi provincia Sibiului, pe lângă Cetatea Neagră din Măgura Codlei. Acest lucru a dezvoltat activitatea comercială şi implicit localitatea. Cavalerii teutoni au început contrucția unor biserici din piatră, care au supravieţuit invaziei tătare din 1241.

În secolul următor a fost construită Biserica Săsească în stilul gotic. În două documente din anii 1355 şi 1377 este menţionat satul liber săsesc Ghimbav că făcând parte din districtul Braşov. Apartenenţa este cel mai bine demonstrată de simbolul Ghimbavului pe care-l foloseau saşii, anume un trandafir înfipt într-o inimă, semnificând Ghimbavul înfipt în inima Ţării Bârsei. Locuitorii Ghimbavului, alături de cei din Sânpetru, Hărman şi Bod au ajutat la ridicarea zidurilor de apărare ale Cetăţii Braşovului, aşa cum reiese dintr-un document din anul 1420, al regelui maghiar Sigismud de Luxembourg. Tot în această perioadă se fortifica şi cetatea ţărănească din Ghimbav, zidul bisericii săseşti, zid de piatră şi cărămidă, prevăzut cu şanţ de apărare umplut cu apă de jur împrejur. În zona de sud-est există un pod de trecere apărat de un masiv turn de poartă. Noua cetate astfel creată avea şapte turnuri din care s-au păstrat cinci. Se ştie că această cetate nu a fost niciodată cucerită prin asalt, fiind predată de două ori de bunăvoie. Prima dată a fost predată în anul 1611 principelui Gabriel Bathory în schimbul promisiunii că locuitorii nu vor fi supuşi jafului. Cetatea a fost apoi recucerită de Michael Weiss din Braşov care a redat-o locuitorilor. După ce a fost incendiată de un fulger în anul 1642, cetatea a mai fost predată odată tătarilor în anul 1658, în drumul lor către Austria unde urmau a-i ajuta pe turci. Tătarii au incendiat cetatea şi satul şi au luat ostatici.

În ceea ce-i priveşte pe românii din Ghimbav, aceştia nu au fost atestaţi documentar până la 1700, motiv pentru care nu se cunosc prea multe despre modul lor de viaţă. În anul 1700, când a fost menţionat prima dată elementul românesc, existau circa 30 de familii de români, numărând aproximativ 150 de suflete. Ei se ocupau cu păstoritul sau lucrau în dijmă sau cu ziua pe pământurile saşilor. Începând cu anul 1783 a fost construită biserica românească din dania unui negustor braşovean, numit Ioan Boghici. Se ştie că românii luptau pentru înfiinţarea unei şcoli româneşti, pe care într-un final au obţinut-o în localul cazărmii de cavalerie. Primii dascăli din Ghimbav care au predat în limbă romană au fost Stoica Ion şi Stoica Irimie, urmaţi de Popa Neculaie. Din relatările bătrânilor reiese că aceştia au început activitatea pe la 1820, ţinând şcoală în casele lor. Cursurile se ţineau iarna, când încetau muncile, elevii învăţând Bucoavna. Pe la 1848 a fost pusă o încăpere la dispoziţia şcolii, când învăţător era Nicolae Popovici, unul dintre oamenii de seamă ai Ghimbavului. Secolul XX a adus transformări semnificative în viaţa ghimbășenilor, prin dezvoltarea industriei şi apariţia primelor fabrici.

Stema Ghimbavului reflectă istoria sa – are forma unui scut antic, triunghiular, împarţit în două părţi colorate diferit. În partea superioară se află semnul de aur format dintr-un cerc surmontat de un "T", semn ce evocă marca juridică de odinioară a localităţii. În partea inferioară, în vârful scutului, pe un fundal argintiu, se află trei maci cu floare roşie, având tulpina şi frunzele verzi, ieşind dintr-o inimă roşie, simbolizând solidaritatea civică, curajul şi mărirea, care vin din inima omului şi sunt înfipţi în inima Ţării Bârsei.

Scutul este timbrat de o coroană murală de argint cu trei turnuri crenelate, având ca semnificaţie faptul că localitatea are rangul de oraş.